.
.

Homo Ludditus

Less is more and nothing is good enough

.

Sărbătorile unora, tristețile altora


Este un obicei ca oamenii să se bucure de Crăciun, de Revelion, de Paște, de ziua lor de naștere. De un număr de ani încoace, la mine este pe dos: aceste momente sunt de tristețe.

Azi, 21 decembrie, tata ar fi împlinit 83 de ani. Abia dacă a apucat să treacă de 70 de ani cu o lună. Pentru mine, el a murit tânăr, prea tânăr.

Cum să te bucuri de Crăciun, când știi că niciodată nu se mai pot repeta momentele în care întreaga familie se strângea în jurul bradului, pentru a desface cadourile, și apoi pentru a se bucura de o masă festivă? Cum să nu fie acesta un moment de doliu?

La fel și de Revelion, deși în cazul meu, atât trecerea simbolică într-un nou an, cât și aniversarea mea de la coada lui Aprilie nu fac decât să-mi amintească faptul că eu însumi sunt mai bătrân decât aș vrea să fiu, și nu mă lasă să uit nici nereușitele, eșecurile, neîmplinirile, slăbiciunile-mi.

Pe 27 ianuarie, mama ar fi împlinit și ea o vârstă. De patru ani și jumătate, nu mai împlinește nimic. Mai trist, deși urmau să mai treacă două luni și un pic până să plece, accidentul care a zdruncinat-o într-atât a avut loc exact de ziua mea. Cu o seară înainte îmi urase la mulți ani. Nu eram în București și nu o văzusem nici de ziua ei, nici de Crăciunul de dinainte. E ușor să nu poți trece pe-acasă… iar când apuci să o faci, ești chemat de o nenorocire.

Firește, la începutul lui februarie îmi amintesc de operația făcută de tata, operație care nu știu cât ar fi rezolvat, chiar și dacă tata ar fi rezistat mai mult de 48 de ore după…

Așa cum sfârșitul anului înghesuie mai multe momente în care nu am cum să mă bucur, ziua mea de naștere îmi va aminti nu doar că nu mai sunt cel ce-a fost, sau că sunt cel de ziua căruia soarta i-a făcut cel mai cinic cadou cu putință, dar și că Paștele — în ale cărui rituri și semnificații nu cred — va fi încă o ocazie în care „întreaga familie” nu este ceva real. S-ar putea obiecta că dacă aș fi avut copii, „familia” ar fi fost orientată spre viitor, nu spre trecut, dar eu nu mă pot obișnui cu ideea că oamenii mor. Nu așa.

Nu mai există pentru mine nici apartamentul în care am copilărit, și multe amintiri nu s-au păstrat în formă materială. În schimb, am enorm de multe amintiri care mă dor fizic, și încerc să le uit. Unele idealizate, altele nu, ele fac parte din multele pricini care nu-mi permit să fiu vesel, fericit, nepăsător.

Și încă îmi pare rău că amintirile despre bunici sunt insuficient de limpezi — pe ei i-am pierdut mai demult, în anii ’80. Despre Ploiești (unde am pierdut și unchi și mătuși) am amintiri mai șterse; îmi amintesc însă dureros de viu „raiul de la Crevedia”, cea mai civilizată și frumos organizată gospodărie țărănească pe care văzut-o în țara asta. Fiind în apropierea Capitalei, poate nu era chiar așa de „elvețiană” cum o găseam eu, dar via cu multele ei soiuri, pomii fructiferi, nucul cel mare, nenumăratele straturi de legume, zarzavaturi și fructe roșii, aleile de dale, cei 5 hidranți și alți robineți alimentați din cazanul umplut de pompa Kama din fântână, magazia de scule, podul în care descopeream reviste, toată alcătuirea asta îngrijită (și muncită, nu căzută din cer) este unică, și este parte din mine, o parte care se destramă ca un fum și care va muri încetul cu încetul odată cu mine.

Am prea multe zile pe an în care tot ce simt este tristețe. Oare cum pot oamenii să chefuiască? Lor nu le este dor de nimeni? Așa, sfâșietor, omenește…

Nu știu dacă voi muri bătrân, dar voi muri amintindu-mi cu nostalgie și durere de oamenii imperfecți care mi-au fost părinți și bunici, oameni pe care-i văd tineri, în cele mai bune momente ale lor — oameni care nu puteau să moară.




3 thoughts on “Sărbătorile unora, tristețile altora

  1. Dollo

    mda, mă încearcă uneori groaza că voi trăi aceleași doruri sfâșietoare ca și tine, când mă gândesc că mama nu va mai fi. dar ni se spune că suntem noi defecți, că nu e firesc să ai relații atât de puternice cu părinții, și că morții cu morții, viii cu viii, bla, bla. poate că suntem defecți sau poate că nu am găsit de fapt confortul în „familiile” formate ulterior.

    Reply
  2. camil

    Nu prea mai e nimic de spus. Timpul distruge ușor-ușor totul. Inclusiv pe noi, iar în final nici măcar pe amintiri nu mai putem conta.

    Reply
  3. Victor

    Te rog frumos (şi sincer!) să nu te superi dar în 1987 învăţam la filosofie că un grec a spus cândva :”Totul curge!”. Tatăl meu nu avea 55 ani împliniţi când s-a dus, unul din fraţii săi a murit tot – relativ – tânăr, la 63 ani, sora mamei mele s-a stins la 7 zile după tata, tot la 63 ani….Nu vreau să par îngerul cel negru de serviciu în nopţile raţiunii, dar dacă vei continua să fii trist şi viaţa îţi va fi tristă indiferent de ora în care încerci să trăieşti! Tuturor ne pier în faţa ochilor cei ce ne sunt dragi dar…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>