.
.

Homo Ludditus

Less is more and nothing is good enough

.

Libertatea de a nu avea astfel de pasiuni


Am mai scris eu cândva despre fotbal, sportul țopârlanilor — reprezentat cel mai adesea de imbecili, înțeles și iubit de oricine, oricât de oligofren ar fi, inclusiv de bătăușii care devastează galerii de stadioane și tot ce apucă.

Mai devreme m-am împuns pe Twitter cu niscai cetățeni care nu pricepeau (și continuă să nu priceapă) cum de pot eu duce o viață atât de tristă, căci sunt complet dezinteresat de sport. „Sunt singurul care nu se uită la nici un sport”, ziceam eu, cu gândul la ce se mai întâmplă în clipa de față: Olimipiada de la Soci, tenis feminin, poate și fotbal (dracu’ știe).

Am șters 8 sau 9 canale de sport din grila minimală oferită pe cablu. Nu găsești 8-9 canale generaliste, ori de film, știri, care să merite urmărite, dar mi s-au băgat pe gât o droaie de canale total inutile. Dacă Cezar ar fi putut televiza pe 9 canale diferite luptele de gladiatori, cursele de care de luptă și cu ce se mai amăgeau masele în acele vremuri…

Sistematizând „discuțiile” de pe Twitter, cu mai puține restricții legate de numărul de caractere:

  • De ce ar trebui să să mi se scoale mie pentru că una (Simona Halep) joacă mai bine tenis decât alta (sau altele), că unul șutează mai bine, că altul aleargă sau schiază?
  • Sporturile sunt, ca și religiile, opiu pentru mase. Orice înflăcărează masele e căcat patentat.
  • „Depinde și ce sport alegi, iar ce spui tu e valabil și pentru cărți sau filme, dar… de gustibus.” → NU, nu e valabil. O carte, un film, o pictură sunt expresii artistice. Performanța sportivă, fizică (gen care fute mai mult), e futilă. Iarăși, muzica NU e performanță gen „care face ceva mai repede, mai mult, sau care e primul”, ci „care face ALTCEVA, ceva ingenios, ceva care să trezească emoții noi în ascultător”. O carte, o melodie îmi umplu sufletul de trăire, de emoție, pe când faptul că cineva e primul la nu știu ce probă… de ce m-ar interesa?
  • Șahul sau snooker-ul intră tot la categoria „care fute mai mult”? → Alea nu-s recunoscute ca sporturi de toată lumea (în genere, sporturile minții, precum șahul și GO-ul), de pildă nu-s sporturi olimpice. Dar biliardul (de orice fel) necesită o anumită agilitate, o anumită iscusință. Da, intră în acea categorie…
  • „Păi e simplu: ori îți place (să te uiți sau să practici, să te miști) ori nu; restul e filosofeală inutilă.” → Nu știu dacă e chiar așa de simplu, dacă pare așa de aberant că nu mă interesează sportul. Dogmatismul e omniprezent. „Viața fără sport e sterilă și tristă” e ca și cum ai spune „viața fără Dzeu e pierdută”. Apoi, practicarea unui sport de plăcere e una, dar competiția din sportul de performanță e alta. Nu degeaba e business. Opiu pentru mase, cum spuneam.
  • „Citesc acum o carte despre istoria expedițiilor în Himalaya; ai fi uimit câte trăiri și emoții descriu respectivii alpiniști.” → E performanță gratuită, ca pictatul pe bobul de orez.
  • Care ar fi valoarea într-un campionat mondial de „care scrie mai mult pe un bob de orez”?
  • „Și de ce talentul/dedicația în sport sunt mai prejos decât în a cânta la un instrument?” → Pentru că e o formă de performanță lipsită de valoare (nu vorbesc de valoarea comercială).
  • „Whatever floats your boat, credeam că vorbim de sport, nu de sportul ca business.”  → Sportul de performanță este business. Nu te uiți la TV la o miuță amicală, sau la două cucoane jucând badminton ca pretext de socializare.
  • „Anumite sporturi îmi trezesc mai multe emoții decât un concert de trompetă.” → Pentru că ești visceral. Sporturile te emoționează așa cum se emoționau masele la discursurile lui Adolf. (Firește, comparația e deplasată, dar tocmai am urmărit pe National Geographic câteva episoade dintr-un documentar pe această temă. Evident, nazismul a exploatat nevoia viscerală de ură a maselor, ceea ce nu se întâmplă în sport.)
  • „Nasol. Vezi că muzica nu e business, e făcută doar pro bono. Acum ca și pe vremea lui Iosif al II-lea. De literatură nu mai vorbesc.” → Băi, firește, nici o carte nu e scrisă pentru tine (sau pentru mine). Omul ăla vrea să facă bani, evident.
  • Asta e cartea de care ziceam.” → Tot ce se poate, eu nu pricep de ce a trebuit ca cineva să urce pe Everest. Nu ca o expediție militară-geografică, ci așa… ca să demonstreze (cui?! planetei?) că se poate, că el poate.
  • „Pasiune, în esență. Oricum primele expediții au fost cu scop geografic și militar (influența britanică în Asia Centrală).” → Bun, și? Pasiune poți face și față de o femeie, față de D-zeu, fiecare cu rătăcirile lui — unele mai naturale, altele mai fabricate.

Am omis să adaug că o carte, de pildă, dacă nu îmi trezește emoție, poate îmi trezește curiozitatea, poate mă captivează în alt fel. Ce curiozitate să-mi trezească o competiție sportivă? Dacă o patinatoare va cădea? Dacă un fotbalist va marca? Câte minute și secunde va fi timpul obținut de cel mai bun alergător, de cel mai bun pilot de F1?

Majoritatea oamenilor continuă să nu vadă diferența între un „sport” ca plăcere (am pus ghilimelele pentru că o plimbare pe munte, oricât de dificilă ar putea fi, nu este „alpinism”), o activitate fizică oarecare, sau un moft — domnișoarele de pension cred că au jucat dintotdeauna badminton, după cum toți boșorogii cu bani și ifose joacă golf — și sportul de performanță.

Chiar și ignorând partea mercantilă, sportul de performanță este o aberație. În sporturile de echipă, există variații de tactică în măsură a asigura o variație a spectacolului, dar în general este vorba de performanțe fizice. Care sare cu 1 cm mai mult. Care parcurge distanța cu 1 milisecundă mai repede. Care ridică cu 100 de grame mai mult. Care pedalează sau înoată mai bine. Care rezistă fizic mai mult decât adversarul, astfel încât să câștige la puncte când adversarul obosește — e valabil și în tenis, nu doar în box sau lupte. Și tot așa. Cum specia Homo sapiens sapiens nu evoluează chiar atât de repede cum credeau Lamarck, Lîsenko și Miciurin, limitele fizice sunt atinse repede, iar performanțele ulterioare sunt fraudă garantată: a se vedea cazurile de dopaj depistate, dar mai cu seamă cele nedepistate — chimia modernă a evoluat enorm, din păcate nu spre rezolvarea cancerului, ci pentru a sprijini imbecilități de-astea. (Și nu numai: încă în 1939, Pervitin, o formă de methamphetamină, era folosită de naziști în Panzerschokolade.)

Oare tradiția (care poate fi încă adevărată, statistic) conform căreia bărbații au ca pasiune sporturile — cu cât mai fizice, cu atât mai bune –, în timp ce femeile (dacă-și permit) au ca pasiune cu totul altceva, să fie legată doar de faptul că femeile au de obicei problemele casei și copiii pe cap? Cred că nu. Sporturile se adresează adrenalinei și testosteronului. Un pasionat de sport, cum spuneam, nu este rațional, el este visceral. Alte umori decât cele feminine.

Sper doar să nu am nevoie, înainte de a muri, de o lege a libertății de conștiință care să-mi apere dreptul de a mă durea în cur de competițiile sportive, ori de o asociație „Accept” care să-mi apere dreptul de a fi altfel așa cum sunt apărați LGBT.

Evoluție, ai? Homo sapiens sapiens? Pe dracu’. O maimuță cretină, pasionată de dumnezei, patriotism, naționalism, și… sporturi.




7 thoughts on “Libertatea de a nu avea astfel de pasiuni

  1. Fluieratorul

    Nu vad oricum ideea de a face o pasiune din sport decit daca-l practic si il asociez cu evenimente si persoane din viata mea. De-aia mi-a placut pe rind de-a lungul timpului sa joc baschet, tenis, fotbal si badminton, mi-a placut sa fac gimnastica aerobica, am schiat, am patinat, am “alpinit” si chiar m-am catarat cu placere, de dragul artei, oamenilor si locurilor. N-am facut sport cu gindul sa le iau fata altora si sa fiu mindru ca sint mai bun decit ei, desi uneori am fost, si nici nu m-a interesat sa observe cineva performantele mele. Daca m-am batut cu cineva, a fost cu mine insumi, pentru ca eu cred ca valoarea sportului este legata mai degraba de lupta cu propriile limite decit de competitie. Sportul a fost pentru mine un passe temps ca oricare altul, care la un moment dat mi-a adus beneficii. Am lasat alte activitati pentru sport, dupa care am lasat sportul pentru alte activitati, ca asa mi-am zis, ca tre’sa fac cite putin din toate cele care ma intereseaza. Da’ whatever, nu sint vreun etalon.

    Mi-a placut sa ma uit de-a lungul vremii la ce-au facut unii si altii pe stadioane, patinoare, pirtii sau in ring, mi-a placut sa inteleg ce faceau si de ce, si am incetat a-i mai urmari cind s-a vazut afacerea mai mult decit valoarea in competitie. De putine ori am tinut cu cineva anume, si atunci cind am tinut, n-a fost din motive de mindrie nationala, ci mai degraba pentru ca ma convinsese anterior ca poate, si am urmarit sa vad cum si-a imbunatatit performantele.

    In rest, despre olimpiade in genere, si despre aceasta in special, a zis-o mai bine decit mine Ian Buruma: http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/stupiditatea-valorilor-olimpice-326070.html

    Reply
    1. Béranger Post author

      Văleu, ce le combate stimabilul!

      Charles Maurras, care conducea organizaţia reacţionară Acţiunea Franceză, a văzut în Olimpiada lui Coubertin un complot anglo-saxon de subminare a vigorii rasiale şi mândriei naţionale. Dar şi-a schimbat părerea după ce a luat parte la prima ediţie modernă a Jocurilor, din 1896. Atunci, şi-a dat seama că întrecerile internaţionale reprezintă o oportunitate pentru propagarea şovinismului.

      Coubertin a continuat să-şi promoveze visul – o frăţie apolitică. Karl Marx a comparat apolitismul cu o formă de stupiditate. În Grecia antică, idioţii (idiōtēs) erau cei preocupaţi doar de problemele personale, dispreţuind viaţa politică. Coubertin şi-a făcut stupiditatea publică.

      Şi, astfel, la 73 de ani, cu un an înainte de a muri, Coubertin a reuşit, în ciuda bolii, să înregistreze un discurs, difuzat pe stadion în timpul Jocurilor Olimpice de la Berlin, despre idealul de dreptate şi fraternitate. Între timp, Hitler şi oamenii lui exploatau sportul pentru a spori prestigiul Reich-ului nazist.

      Nu s-a schimbat nimic de atunci. Şi astăzi, Comitetul Olimpic Internaţional se înveleşte în mantia apolitică a stupidităţii, în timp ce Vladimir Putin se foloseşte de Jocurile Olimpice să-şi promoveze statul autocrat şi falimentar.

      E și ăsta un punct de vedere… visceral.

      Reply
    2. Béranger Post author

      Well, da, poate să-ți placă un sport sau mai multe și fără vreo pasiune exacerbată. Eu mă refeream la cei care chiar sunt prinși de microb…

      Înainte de 1990, mă uitam și eu la tenis, la ski, de câteva ori și la fotbal. Mai greșește omul. În fine, exista o oarece frumusețe acolo, și mă cerca o anumită curiozitate, dar uitatul nu e tot una cu practicatul. Ar fi trebuit să joc eu tenis, să încerc eu o trambulină de schi, dar…

      Reply
  2. Robert

    E un spectacol, te uiti la el si atat. Sau nu te uiti, e alegerea fiecaruia. Care e diferenta dintre un meci de fotbal si cirque du soleil? ( ca multi considera cirque du soleil un mare spectacol cultural-artistic).
    Tu compari cartile, filmele, muzica cu sportul, dar ele nu au nicio legatura. Unul nu il inlocuieste pe celalalt, tenisul nu e o alternativa la citit.
    Legat de partea cu inflacaratul maselor, acei oameni cauta doar un prilej sa-si refuleze frustrarile. Nu ii intereseaza acel sport.

    Reply
    1. Béranger Post author

      La câți bani se bagă în „sport” — sau se câștigă din sport –, e mai complicat de atât. E manipulare în masă. E irosire de PIB/GDP și de resurse planetare. E o discuție lungă.

      Reply
      1. Robert

        Toate cluburile mari din Europa se implica in comunitate (indiferent de sport), asa ca nu e o mare irosire a PIB-ului.
        Poti sa duci copilul sa faca un sport (nu neaparat de performanta), poti sa folosesti acele terenuri etc. Plus ca nu sunt sume asa de mari, cateva zeci de mlrd din care o mare parte sunt investite de sponsori care oricum investesc acea suma de bani in publicitate deci sumele sunt relativ mici pentru un continent precum Europa.
        Si nu vad cum e manipulare in masa (aici nu ma refer la acei fani infocati, ei reprezentand in realitate un procent foarte mic din totalul suporterilor) si nici la sportul din Romania.

        Reply
        1. Béranger Post author

          Mai la vest de România, și bisericile se implică în comunitate. Asta nu înseamnă că religia e un lucru bun.

          Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>